---

Ce se întâmplă când renunțăm la metodele clasice de învățare și adaptăm educația la mintea și ritmul fiecăruia? Simona Panaete, consultant CIPD, este magicianul care a transformat învățarea dintr-un proces rigid și frustrant într-unul clar, eficient și – surpriză! – chiar plăcut. Într-o lume în care educația pare tot mai deconectată de nevoile reale ale oamenilor, Simona și-a creat propriile metode pentru a face informația ușor de asimilat. Astăzi, îi ajută și pe alții să învețe mai repede și mai bine, fără stres. În acest interviu marca Offliner.ro, ne vorbește despre hărți mentale, focus în era distragerilor și despre cel mai mare mit legat de memorie.

---

Offliner: Ai povestit că ai ajuns să studiezi învățarea rapidă dintr-o nevoie personală. Care a fost momentul în care ai realizat că trebuie să găsești o metodă mai bună de a învăța? A fost un eșec, o provocare, un „aha moment”?

Simona Panaete: Cred că au fost toate trei.
Exact în ordinea asta: un eșec, o provocare, și mult mai târziu… acel „aha moment” care schimbă tot.

Ce nu mulți știu despre mine este că prima notă pe care am luat-o vreodată la școală a fost un 4. După logica acelui sistem, eram una dintre cele mai slabe eleve din clasă.

Cum s-a întâmplat?
Simplu: învățătoarea ne cerea să repetăm lucrurile mecanic, fără logică. Iar eu… nu puteam. Îmi amintesc și azi tonul vocii ei, privirea, lipsa totală de asumare că poate problema nu era la mine, ci în felul în care preda. Nu aveam sprijin nici acasă, așa că am făcut ce fac mulți copii care vor doar să „scape”: m-am adaptat.

Am învățat pe de rost. Mecanizat. Am devenit un mic robot care memora tot. Ani de zile, asta a fost strategia: izolare, repetiție, frică de a uita. Și a „funcționat”: până în clasa a XII-a eram premiantă, cu note mari. Dar nu e nimic de invidiat acolo. Pentru că în spatele acelor note era un copil anxios, obosit, izolat, care nu se mai bucura de nimic. Stăteam ore în șir cu privirea în pereți și mă temeam să nu uit ce memorasem.

Iar ce e mai trist? Am uitat aproape tot. A fost învățare de moment. Fără sens. Fără profunzime.

La facultate, când am intrat la Litere — visul meu de copil pasionat de povești și cărți — am crezut că în sfârșit o să fie altfel. Dar n-a fost. Pe cât de mult iubeam lectura, pe atât de greu îmi era să fac față volumului de informație. Era prea mult de citit. Prea multe examene. Prea multă presiune.

Așa că am revenit la ce știam: izolare + memorat. Zile și nopți întregi închisă în cameră, în timp ce alții ieșeau și se bucurau de studenție.
Și tot ce simțeam era că sunt pedepsită pentru că vreau note bune.

Iar în tot timpul acela, învățam pentru examene. Nu pentru mine. Nu pentru viață.
Școala mă învățase să memorez. Nu să înțeleg. Nu să gândesc critic. Nu să iubesc procesul.

Adevăratul moment de cotitură a venit ani mai târziu, când m-am mutat în UK. Aveam un copil de 2 ani și trebuia să mă certific rapid ca să mă pot angaja. Presiunea era uriașă: timp puțin, resurse limitate, viață de familie.

Și am realizat atunci că toate metodele „bune” din cărți nu funcționau. Nu în realitate. Nu cu un copil mic. Nu cu oboseala de zi cu zi.

Așa că am început să caut altceva. Să testez. Să adaptez. Să inventez, dacă era nevoie.

Apoi, după diagnosticul de autism al lui Eric, lucrurile s-au schimbat cu totul. Am început să caut metode care să-l ajute pe el. Nu clasice. Nu rigide. Unele găsite în cărți, altele născocite împreună cu terapeuții lui. Unele logice, altele jucăușe, total atipice.

Și așa am învățat că nu metoda contează, ci omul din fața ta.
Dacă metoda nu funcționează… o schimbi. O adaptezi. O creezi.

Cu acele metode „ciudate” am terminat un curs de 18 luni în doar 6, fără să îmi neglijez familia, fără să sacrific odihna, fără să mă pierd din nou. Apoi, tot ce am învățat pentru mine… am început să folosesc pentru ceilalți. În sesiunile de training.
Cu studenți. Cu copii. Cu adulți care își pierduseră încrederea în ei.

Și acolo mi-am dat seama că nu e vorba doar despre „învățare rapidă”.
E vorba despre învățare cu sens. Cu blândețe. Cu respect față de felul în care funcționezi.

Și cam asta e misiunea mea acum. Să ajut oamenii să învețe așa cum li se potrivește.
Pentru că învățarea nu ar trebui să-i izoleze și să le scadă încredere în ei. Ar trebui să elibereze.

Ne amintim vag de hărțile conceptuale din școală, dar tu le folosești ca pe niște super-puteri. Ce face diferența între un simplu desen pe hârtie și o hartă mentală care chiar îți schimbă felul în care înveți?

E o întrebare foarte bună. Pentru că, da, majoritatea dintre noi am făcut la un moment dat o hartă conceptuală, dar foarte puțini am înțeles de ce o facem și cum funcționează ea, de fapt.

Diferența dintre o hartă mentală reală și un simplu desen pe hârtie este diferența dintre a copia ceva mecanic și a construi ceva din interiorul tău. O hartă mentală nu e un rezumat mai aranjat sau o fișă colorată. Este un proces de clarificare cognitivă, o metodă prin care îți antrenezi creierul să gândească vizual, logic și creativ în același timp.

Și vreau să subliniez ceva important: o hartă mentală eficientă nu este despre estetică. Poate să fie urâtă, scrisă strâmb, colorată cu pixul albastru, atâta timp cât îți vorbește ție. Pentru că o hartă mentală nu trebuie să fie frumoasă. Trebuie să fie funcțională. Nu poți face o hartă mentală dacă nu înțelegi ce vrei să notezi. Dacă nu știi ce e important, cum se leagă ideile între ele, unde e cauza și unde e efectul. Cumva harta mentală devine un test în sine pentru tine: îți dai seama ce ai înțeles de fapt și ce nu. 

Totodată, să știi că fiecare hartă mentală e diferită pentru că fiecare creier face conexiuni diferite. Unii oameni văd în cercuri, alții în ramificații, alții în simboluri. E o metodă care nu îți arătă nu doar ce înveți, ci și cum funcționezi ca gândire.

„Când nu știi de unde să începi, începe cu tine.”

Trăim în era informației, dar și a distragerilor infinite. Ce facem dacă vrem să învățăm ceva nou, dar după 10 minute ajungem pe TikTok uitându-ne la pisici? Cum ne păstrăm focusul?

Eu am o mantră personală, în orice fac: „Când nu știi de unde să începi, începe cu tine.” Ce înseamnă asta? Că înainte să cauți trucuri, aplicații sau tehnici ca să-ți păstrezi focusul, începe prin a-ți răspunde sincer: De ce vreau să fac asta? Ce înseamnă pentru mine? Ce se schimbă, concret, în viața mea dacă reușesc?

Pentru că nu-ți păstrezi focusul cu metode. Îl păstrezi cu sens. Dacă ceea ce faci nu înseamnă nimic pentru tine, atunci atenția ta o să fugă ca un cățel scăpat în parc: de la o aplicație la alta. Sincer vorbind, nu cred că distragerile  pot fi eliminate complet. Dar pot fi ținute sub control. 

Eu, de exemplu, am folosit o perioadă un calendar vizual. Îmi treceam acolo inclusiv timpul pentru stat pe social media. În felul ăsta, știam că urmează un moment în care pot intra pe social media, așa că tentația nu mai era la fel de mare. Și când am perioade intense de lucru…o să râzi, dar îmi pun telefonul într-o cutie de pantofi pe care scrie mare: Phone Jail Box. Adică „închisoarea de telefoane”. Telefonul stă acolo până termin ce am de făcut. Cumva așa îmi protejez spațiul mental.
Eu zic că dacă ai un „de ce” puternic, vei găsi și un „cum” potrivit pentru tine fără să pierzi timp ascultând metode de la ceilalți. 

Ai organizat un webinar despre citire rapidă și memorare eficientă. Care a fost cel mai mare „aha!” pe care l-au avut oamenii? Și, sincer, chiar putem să citim mai repede fără să pierdem informația?

Cred că primul „aha” major a venit chiar în primele 10-15 minute, când oamenii au conștientizat că școala ne învață ce să învățăm, dar foarte rar ne învață cum să învățăm. Iar când nu înțelegi de ce nu înțelegi ce înveți, începi să crezi că problema e la tine. Că nu ești suficient de inteligent. Că poate nu ești suficient de ambițios. Că n-ai disciplină. Dar realitatea e că majoritatea dificultăților de învățare cu care ne confruntăm azi  apar pentru că folosim metode care nu se potrivesc cu felul nostru de a funcționa. 

Al doilea „aha” a fost mai neașteptat: faptul că învățarea poate deveni amuzantă, vie, dacă o transformi într-un proces de familie.

Mulți adulți vin la cursuri, la webinarii, la sesiuni de învățare cu o atitudine serioasă, apăsată de responsabilitate: „Trebuie să învăț X ca să reușesc la Y.” Dar uită că, acasă, au ochi care îi privesc. O ureche care aude chiar și atunci când pare că nu e atentă. Copiii nu doar își fac temele. Ei învață cum se învață… privind. Dacă ne văd că învățăm cu stres, cu oftat, cu extenuare, vor învăța că așa arată efortul.
Dacă ne văd curioși, implicați, jucându-ne cu idei și metode, vor învăța că așa arată bucuria de a descoperi.

Așa că le-am propus câteva exerciții sau mai bine zis jocuri simple pe care să le folosească împreună. Eu susțin că învățarea nu se întâmplă doar cu cartea în față. Se întâmplă prin prezență. Prin exemplu. Prin atmosferă. Și ca să răspund la întrebarea de fond:

Da, putem citi mai repede fără să pierdem informația. Dar nu dacă ne forțăm. Ci dacă învățăm să selectăm. Pentru că nu tot ce citim are nevoie de aceeași atenție. Nu tot ce scrie într-un paragraf e esențial. Nu fiecare pagină are nevoie de subliniat.

Citirea rapidă nu e despre „viteză”, ci despre direcționarea atenției către ceea ce e necesar.  Și când înțelegi asta, începi să citești cu intenție și să reții fără să pierzi informația.

Sunt o grămadă de mituri despre memorie și învățare. Care e cel mai mare bullshit pe care l-ai auzit și de ce nu ar trebui să-l mai credem?

Uff… greu de ales doar unul, dar hai să o spun direct: „Dacă vrei să înveți bine, trebuie doar să repeți sau să scrii de 100 de ori.” Asta mi se pare una dintre cele mai dăunătoare minciuni pe care le tot auzim încă din copilărie. Pentru că transformă învățarea într-un ritual obositor, mecanic, și, sincer, lipsit de sens. Ce ajungi să crezi, dacă îți intră bine ideea asta în cap? Că dacă nu reții, înseamnă că n-ai muncit destul. Că problema e la tine. Că trebuie să stai și mai mult cu nasul în foaie, și mai mult cu ochii în pereți. Că trebuie să te forțezi, să repeți până la epuizare. Dar repetiția fără conexiuni logice, fără înțelegere NU e învățare. E doar oboseală.

Nu câte ori repeți contează, ci cum repeți. Prefer să lucrez 15 minute în profunzime cu cineva, decât să îl las 2 ore să se chinuie singur citind aceleași rânduri. Și mai e ceva: genul ăsta de mituri pornește dintr-un sistem educațional în care accentul a fost pus pe performanță, nu pe proces. Pe „ai știut” sau „n-ai știut”, nu pe cum ai ajuns acolo.

Vrem să învățăm mai repede, să ținem minte mai bine, dar de unde începem? Există o metodă simplă pe care o putem aplica azi, fără să citim 100 de cărți despre asta?

Ce întrebare frumoasă și utilă! Da, și e mai simplă decât crezi. După ce înveți ceva, închide tot și încearcă să-ți amintești ce știi – fără să te uiți în notițe. Scrie pe o foaie. Sau spune cu voce tare, ca și cum ai explica unui prieten. Se numește active recall sau amintirea activă și este una dintre cele mai eficiente metode de învățare. Pentru că nu învățăm recitind. Învățăm când scoatem informația din capul nostru, nu doar când o băgăm acolo.

Și nici nu ai nevoie de aplicații sau cărți sofisticate. Ai nevoie de un pic de spațiu, curaj și întrebarea potrivită „Ce mi-a rămas în cap din ce tocmai am învățat? Asta e prima cărămidă. Restul vine.

Tehnologia ne ajută sau ne sabotează când vine vorba de învățare? Avem aplicații, AI, tool-uri de organizare, dar și notificări non-stop. Cum facem să folosim tehnologia smart, nu să ne lase creierii praf?

Tehnologia, în sine, nu e nici bună, nici rea, depinde de cine o folosește și cum o folosește. E ca atunci când folosești un cuțit: poți să feliezi ceva cu el, sau poți să te tai. Problema cu tehnologia e că ne face să confundăm viteza cu eficiența. Ne face să sarim de la o idee la alta fără să aprofundăm nimic. Ne dă impresia că învățăm, când de fapt doar consumăm iar în prezent studiile arată că atenția noastră a ajuns la doar 8 secunde, mai puțin decât atenția unui peștișor auriu care are în jur de 9 secunde. Și sincer, e un semnal de alarmă, nu o glumă.

Ce facem, atunci? Folosim tehnologia sau AI ca instrument ajutător, nu ca pe un înlocuitor al creierului. Când înveți, învață TU, când iei notițe, ia notițe TU, folosește AI ca să structurezi, organizezi, sau pentru idei când rămâi în pană, dar fără să sari peste procesul de învățare. AI este o aplicație inteligentă, dar nu te face mai inteligent. Aș adăuga reducerea numărului de aplicații la strictul necesar. Mai puține aplicații înseamnă mai multă claritate și eficiență. Cât despre social media, gândește-te să intri pe social media cu un scop, știind ce vrei să faci, nu doar să vezi ce mai e nou.  În concluzie, nu-i despre a renunța la telefon. E despre a ști când îl ții în mână… și când îl lași în „Phone Jail Box”.

Spune-ne un moment în care tehnicile astea ți-au salvat pielea. Fie că a fost un examen, o prezentare, ceva ce trebuia să înveți ultra-rapid și ți-a reușit.

Cred că multe le-am menționat deja la prima întrebare. Dar cel care îmi vine mereu primul în minte e acela când tocmai mă mutasem în UK cu un copil de 2 ani, și trebuia să învăț pentru o certificare profesională ca să mă pot angaja pe un post bun. Aveam 18 luni la dispoziție… dar din motive practice, logistice și financiare, eu trebuia să o termin în 6. Nu aveam luxul să stau ore întregi în liniște. Nu aveam timp de „citit cu markerul în mână” și subliniat în toate culorile. Trebuia să învăț repede. Să învăț bine. Să și țin minte. Și în același timp… să nu-mi pierd copilul, somnul, mințile.

A fost momentul în care am înțeles că metodele astea nu sunt doar „smart tips pentru instagram”. Sunt despre supraviețuire.
Despre autonomie. Despre cum să înveți fără să te pierzi pe tine în proces. Și de atunci, știu: dacă înveți să înveți, poți face orice. Chiar și când pare imposibil.

Închisoarea de telefoane: trucul neașteptat care îți păstrează focusul

Într-o lume în care e mai cool să scroll-ezi decât să înveți, cum îți păstrezi motivația? Cum faci să te ții de treabă și să nu abandonezi un skill nou la jumătate?

În primul rând, nu mă bazez pe motivație. Pentru că motivația vine și pleacă. Ce funcționează la mine e contextul. Mediul. Oamenii din jur. Mă înconjor de oameni care investesc în dezvoltarea lor. Oameni care citesc, care învață, care își pun întrebări. Și asta mă ține prezentă. Conectată. Inspirată.

Îmi aduc mereu aminte de ce am început. Nu învăț ca să bifez. Învăț pentru că îmi pasă. Pentru că mă ajută. Ah, și ce mă mai ajută, îmi place să bucățesc un proces mare în pași mici. Pentru că uneori trebuie să jonglez cu multe, îmi aloc 30-45 de minute pentru a mai parcurge un pas. Și da, mai și scap uneori pe TikTok sau Insta, dar știu că ce e important pentru mine a fost prioritizat. 

Ce urmează pentru tine? Ce proiecte pregătești și cum pot oamenii să învețe de la tine fără să piardă timp testând metode care nu funcționează?

O să fii prima persoană care află asta: mă pregătesc de o schimbare majoră — în câteva luni mă voi muta într-o altă țară. Acolo vreau să continui o serie de acreditări și să consolidez colaborarea cu universitățile de acolo. Deja lucrez cu 20 de studenți din 3 facultăți diferite și, de multe ori, avem nevoie de sesiuni individuale — pentru că învățarea e personală.

Valorile mele sunt clare: Oamenii. Calitatea. Și sustenabilitatea procesului de învățare. Nu cred în metode care funcționează doar azi.
Ci în metode care te pot susține ani de acum încolo, fără să te epuizeze și sunt naturale pentru tine.  Pe Instagram vorbesc des despre metode diverse nu ca să-i învăț pe toți să le aplice, ci ca să le arăt un lucru simplu: Există viață dincolo de subliniat și repetat mecanic.

Ce fac eu diferit? Nu ofer rețete universale. Nu îți spun folosește metoda asta, uite de ce e greșit ce faci și te trimit la plimbare. 
Nu cred în „metoda perfectă pentru toți”. Am un sistem propriu de audit, extrem de detaliat, prin care analizez tot ce influențează procesul de învățare al unei persoane: profil psihologic și neurocognitiv, stiluri de învățare, cronotip, reacții la stres, neuroplasticitate, impactul somnului, alimentație, ancore emoționale, factori de mediu și… chiar și vocea interioară.

Apoi creez metode personalizate, uneori complet atipice,  uneori complet noi — pentru că sunt gândite pentru omul din fața mea, nu pentru „publicul larg”. După ce mă voi stabiliza, vreau să lansez: workshopuri, mini-cursuri, resurse video pentru elevi, studenți și adulți. Cei care doresc să învețe cum învață creierul lor cel mai bine, mă pot contacta pentru sesiuni individuale. 

Întrebări fulger – Offliner Edition

1. Offline sau online?  – Offline

2. Un obicei zilnic care îți aduce liniște? – Scrisul. Chiar și câteva rânduri, scrise pentru mine, cu jazz în fundal. 

3. Cea mai frumoasă destinație în care ai fost?

Greu de ales una singură — fiecare loc m-a atins altfel, în funcție de etapa în care eram. 

Las Vegas – pentru că a fost exact ce aveam nevoie atunci: energie, curaj, un loc unde poți să reinventezi cine ești, chiar și pentru câteva zile. E locul unde am simțit pentru prima dată că pot să mă desprind complet de cine eram și să mă joc cu ideea de „cine aș putea fi”.

Capri – a fost dovada clară că nu trebuie să fii strident ca cineva să-și aducă aminte de tine. Totul e simplu, dar făcut perfect. Nimeni nu se grăbește, dar totul funcționează. M-a învățat ceva ce în business uităm des: fii bun la ce faci, dar nu uita să respiri. Uneori, cea mai bună strategie e să taci și să lași locul(sau rezultatele) să vorbească pentru tine.

Puzzlewood, Forest of Dean (UK) – pentru magie pură. Un loc care pare scos dintr-o carte cu vrăjitori, în care totul e acoperit de verde, tăcere și mister. Acolo m-am simțit ca un copil pierdut într-o lume de poveste. A fost un spațiu de refugiu și reconectare cu partea din mine care crede în lumi invizibile. Nu e de mirare că tocmai aici s-au filmat scene din filme ca Harry Potter, Star Wars sau Doctor Who.

4. Ultima dată când ai stat o zi întreagă fără telefon?

Cu greu, dar da, când fiul meu m-a rugat să „fim doar noi doi, fără nimic altceva”. Și am fost. O zi întreagă cu joacă, povești, la munte. 

5. O carte sau un film care ți-a schimbat perspectiva?

„Omul în căutarea sensului vieții” – Viktor Frankl. Pentru că mi-a arătat că putem alege sensul chiar și în cele mai absurde sau grele situații.

6. Cel mai bun sfat pe care l-ai primit vreodată?

„Nu toată lumea trebuie să te înțeleagă. E de ajuns să te înțelegi tu.” Pare simplu, dar îți schimbă complet felul în care te raportezi la lume. Suntem crescuți cu ideea că trebuie să explicăm tot. Să nu supărăm. Să ne facem înțeleși. Și în goana asta după aprobare, ajungi să te pierzi. Să te întrebi dacă ce simți e „ok”. Dacă ce vrei e „normal”. Oamenii te vor interpreta oricum prin filtrul lor. 

Și uneori, oricât ai încerca să explici, nu te vor înțelege. Pentru că nu pot înțelege mai mult decât sunt. Când tu știi cine ești, ce simți și de ce faci ce faci… nu mai simți nevoia să justifici. Nu te mai agăți de reacții.Nu te mai pierzi în întrebări care nu-ți aparțin. Cred că e de fapt despre libertare, iar pentru mine libertatea e foarte importantă.

7. Dacă ai putea trăi într-o altă epocă, care ar fi?

Mi-ar plăcea o epocă fără grabă. Poate în secolul XIX trăind bucuria simplă a unei grădini de la țară.
Un timp în care oamenii scriau cu sens, nu cu presiunea de a posta. În care se bea ceai fără să te uiți la ceas. Unde conversațiile nu erau întrerupte de notificări și unde tăcerea nu era ciudată, ci naturală. Mi-ar fi plăcut să am timpul acela de a-mi gândi răspunsurile, de a simți cuvintele și de a nu face totul pe repede-înainte. Pentru mine, acea epocă ar fi fost mai aproape de cine sunt eu și mai departe de cine trebuie să fim uneori ca să ținem pasul.

8. Un obiect fără de care nu pleci niciodată de acasă?

Un pix. Poate și pentru că uneori, cele mai bune idei îmi vin când mă aflu în mișcare. 

9. Un lucru mic care îți face ziua mai bună?

Îmbrățișările băiețelului meu. Oricât de plină, agitată sau grea ar fi ziua… în momentul ăla, îmi amintesc ce contează cu adevărat.

10. Dacă ai putea lua cina cu orice persoană din lume, pe cine ai alege?

Pe mine, versiunea mea mai mică de 7 ani. Aș vrea să-i spun că n-a fost vina ei. Și că, într-o zi, o să se uite înapoi și o să înțeleagă de ce lucrurile s-au întâmplat așa cum s-au întâmplat. Aș lăsa-o să vorbească. Și de data asta…n-aș mai întrerupe-o.