Psihoterapeut, autoare și mamă. Ancuța Coman-Boldișteanu a fost alături de multe femei în procesul lor de reconectare emoțională, însă abia maternitatea i-a oferit adevăratul test de vulnerabilitate, identitate și reziliență. Un interviu sincer despre transformările care nu se văd pe Instagram și despre cum te regăsești când nu mai știi cine ești.
Când o femeie devine mamă, nu se naște doar un copil – ci și o versiune complet nouă a ei. Ancuța Coman-Boldișteanu, psiholog și fondatoare a platformei „Emoții în farfurie”, a însoțit nenumărate femei în sesiunile de terapie, dar propria tranziție către maternitate a fost, după cum spune ea, „intensă, copleșitoare și imposibil de anticipat”. Am vorbit cu Ancuța despre ce înseamnă să te (re)descoperi după naștere, despre cum să recunoști anxietatea care se deghizează în instinct matern și despre relația tot mai complicată dintre mame, corp și alimentație. Un dialog emoționant, de pus la suflet.
Offliner: Ancuța, ești psiholog și ai ajutat multe femei să își înțeleagă mai bine emoțiile. Dar cum a fost pentru tine să devii mamă? Ce te-a surprins cel mai mult la această experiență?
Ancuța Coman-Boldișteanu: Așa este. Am lucrat cu multe femei de-a lungul timpului, implicit și cu multe mame. Experiența maternității este într-adevăr unică pentru fiecare dintre noi. Aș începe prin a spune că mă simt privilegiată pentru că, prin prisma profesiei mele, am putut să fiu aproape de experiențe și împărtășiri vulnerabile ale multor mămici. Dar, ca în orice altceva, experiența proprie este cea care se simte cel mai intens.
Așa a fost și pentru mine începutul maternității. Intens, cu multe de trăit, de procesat și de așezat. Maternitatea e într-adevăr o trecere spre un „ceva” pe care nu ai cum să îl cunoști decât atunci când îl trăiești. E ceva pentru care nimeni nu te poate pregăti, tocmai pentru că au loc atât de multe schimbări într-un timp extrem de scurt, mai ales în primele luni. Apoi se mai așează povestea.
Dacă ar fi să descrii maternitatea în trei cuvinte, care ar fi acelea?
Incredibil de provocatoare și extraordinar de împlinitoare.
Știu că sunt mai mult de trei cuvinte. 🙂 Dar așa aș descri-o. Și cu siguranță, înainte de a deveni mamă, nu m-aș fi gândit că sentimentul de împlinire poate trăi atât de aproape alături de greu, dar am învățat că da, chiar se țin bine și strâns de mână aceste două trăiri în multe zile.
Se spune că nimic nu te pregătește cu adevărat pentru a fi mamă. Ți-ai simțit vreodată propria identitate pusă la încercare de acest nou rol? Cum ai gestionat această tranziție?
Pentru mine, cred că asta a fost cel mai dificil de integrat. Și încă este, pentru că procesul continuă. Să simt că pierd părți din cine am fost, să mă caut și să îmi fie dificil să mă regăsesc în multitudinea de lucruri care trebuiesc făcute într-o zi și din care, majoritatea, nu mai implică nevoile mele și ce vreau eu.
Asta a fost greu de dus, căci în terapia mea personală am lucrat mulți ani cu a fi în contact cu nevoile mele. Iar acum, chiar dacă eram în contact cu ele, nu mai era timp să li-l aloc.
Ce m-a ajutat pe mine a fost să accept că nu voi mai fi cum am fost pentru că nu mai sunt cum am fost. 🙂 Și că am acest nou rol de integrat care acum, cât copilul este încă mic, ocupă mare parte din viața mea. Simt mult mai multă acceptare și curiozitate azi pentru această tranziție, care, o spun cu sinceritate, m-a înspăimântat în anumite perioade din primele luni.
Ai descoperit lucruri noi despre tine de când ai devenit mamă? Ce nu știai despre tine înainte?
Clar, da! Ar fi atât de multe de spus aici!
Cred că, la fel ca multe mame, mă surprinde cât pot fi de rezilientă în multe zile în care simt că sunt cu bateria aproape de zero. Au fost multe momente în care chiar nu știu de pe fundul cărui sac interior am reușit să mai adun energie.
Nu e ceva ce nu știam, dar cred că e mai degrabă ceva ce nu am trăit până acum atât de des, la o așa intensitate și fără să am acele zile de weekend ca înainte de copil, în care să știu că mă pot recupera, pentru că, desigur, și în weekend sunt mamă. 🙂
Care a fost cel mai greu moment pentru tine de când ai devenit mamă?
Se vorbește mult despre trecerea hormonală bruscă din primele săptămâni după naștere și despre greul de atunci. La mine a fost un pic diferit și probabil și de-asta a fost mai dificil, pentru că nu mă mai așteptam să vină acel greu.
În primele 3 luni am simțit că sunt într-o etapă de îndrăgostire față de ceea ce mi se întâmplă. Asta nu înseamnă că nu a fost greu sau provocator, dar probabil că, fiind și pe multă adrenalină și cu multe de făcut, nu am simțit. Am resimțit majoritar bucuria de a fi mamă.
Luna a patra a venit cu regresia somnului și schimbări la care nu m-am așteptat, ceea ce a făcut ca, pe fondul oboselii, să am momente în care să simt că voi claca. Aș spune că lunile a patra și a cincea din viața fetiței noastre au fost și cele mai provocatoare pentru mine.
Cum îți păstrezi echilibrul când toată lumea are ceva de spus
Fiecare mamă primește tone de sfaturi, adesea nesolicitate. Cum ai reușit să îți păstrezi echilibrul între ce îți spune lumea și ce simți tu că e mai bine pentru copilul tău?
Aici pot spune că granițele mele au fost foarte ferme față de cei din jur. Nu doar legat de copil, ci și în general, legat de modul în care aleg să trăiesc și să iau decizii. Probabil și prin faptul că sunt psihoterapeut și că de multe ori, cei apropiați vin să îmi ceară recomandări, ceea a făcut ca partea aceasta să nu fie o dificultate pentru mine. Realizez prin această întrebare că a fost totuși o scutire de un mare stres. Unul mare, cu siguranță.
Instinct vs. anxietate: cum le deosebim
Există o presiune socială imensă pe mame – să fie perfecte, să facă totul „ca la carte”, să nu greșească. Cum crezi că putem învăța să ne ascultăm mai mult instinctul și mai puțin zgomotul din jur?
Aici mi se pare important și să diferențiem între instinct și anxietate.
Pe fondul oboselii, ne pierdem de multe ori instinctele, acea voce înțeleaptă, iar scena e ocupată de anxietate, iar anxietatea e cea care ne spune că nu suntem suficient de bune, că am putea mai bine, altfel. Dacă aici se mai adaugă și vocea celor din jur, avem un scenariu care nu poate aduce nimic bun.
Mici guri de aer, la propriu și exerciții scurte de reconectare la noi, odihnă ideal și plimbări cât de dese. Toate acestea și povestit cu oameni în care avem încredere și care ne pot oglindi cu blândețe, ajută enorm.
Despre vină și dialogul cu sine
Multe mame se confruntă cu sentimentul de vinovăție – că nu fac suficient, că nu sunt destul de prezente. Cum ne putem elibera de această povară?
Aici cred că este vorba despre un demers mai de profunzime și mai de durată.
Există în interiorul multora dintre noi, părinți sau nu, un critic interior destul de prezent, bazat pe rușinea colectivă în care am crescut, iar acestea sunt dureri care necesită mai mult decât x pași pentru a fi integrate. Și sigur, mă refer aici la suport psihologic.
Totuși, dacă ar fi să recomand ceva, aș spune că ajută să vedem ce spun studiile legat de problemele care ne preocupă.
“Nu cred că sunt o mamă bună pentru că… Ok, hai să vedem, ce spun studiile despre asta”.
Așa ar putea suna un dialog intern.
Pe de altă parte, cred că natura ne-a înzestrat și cu o doză sănătoasă de vină în caz că ajungem să ne separăm prea mult fizic sau emoțional de copil. E o chestiune de supraviețuire pentru acel copil ca noi să simțim uneori o doză sănătoasă de vină sau măcar să ne întrebăm dacă facem bine ce facem. Însă, atunci când această vină devine împovărătoare, nu ne mai lasă în pace și spiralăm în tot felul de stări, atunci, cel mai probabil avem nevoie de ajutor să vedem în ce anume din povestea noastră de viață ne-am afundat.
Emoții, relația cu mâncarea și echilibrul interior
Ai scris cartea Emoții în farfurie. Cum crezi că se schimbă relația unei femei cu mâncarea după ce devine mamă?
Cred că relația unei femei când devine mamă se schimbă în primul rând legat de corpul ei și schimbările nu sunt neapărat legate de estetic (deși știu că și asta preocupă și îngrijorează multe femei), ci sunt în principal legat de schimbările hormonale. Creierul nostru se schimbă, la fel și neurotransmițătorii. Corpul se pregătește să aibă grijă de copil, ceea ce devine prioritar pentru creierul mamei. Acel “mom brain”, de fapt se referă la asta. Uităm să facem orice altceva ca să ne ocupăm de copil. Și din păcate, pe fondul oboselii, corpul nostru ajunge să nu mai fie atât de prioritar. Nu mai avem timp să mergem la sală, nu suntem odihnite, mâncăm pe fugă și ce apucăm.
Pe de altă parte, e posibil ca din noul rol de mamă, femeile să devină mai preocupate de calitatea alimentelor pe care le folosesc.
De cele mai multe ori, trecem ca mame prin ambele procese descrise mai sus, dar cu siguranță, pentru multe femei relația cu mâncarea și cu propriul corp se modifică, ceea ce e firesc. Ca orice alte relații din viețile noastre, și acestea au suișuri și coborâșuri.
Când mâncarea devine refugiu: ce ne spune corpul cu adevărat?
Cum putem evita să transformăm mâncarea într-un mecanism de gestionare a stresului, mai ales în momentele de epuizare?
Așa cum povestesc și în cartea “Emoții în farfurie”, mâncarea nu ne poate rezolva nicio problemă în fapt. O felie de pizza nu vindecă, nu poartă discuții inconfortabile în locul nostru. Pe de altă parte, însă, atunci când apare epuizarea, inevitabil organismul nostru ne cere mai multe calorii, în speță mai mulți carbohidrați, pentru a putea funcționa. Studiile spun că un organism obosit va cere în medie cu 30% mai multe calorii în acea zi, pentru a putea funcționa.
Cum putem evita? Uneori e inevitabil. Atunci când ai un copil (sau mai mulți), rutinele nu îți mai aparțin. Nu mai poți spune că nu ți-ai planificat bine agenda sau orele de somn. Programul este dictat de rutinele celui mic, pe care le putem influența, dar într-o mai mică măsură decât ne-am dori.
Așadar, ce putem face este să: punem focus pe hidratare, pe a ne asigura că ne luăm cât mai mulți nutrienți necesari din hrană, pe a face mișcare (unele studii spun că 15 minute de mers reduce considerabil tendința de a mânca emoțional în ziua respectivă) și bineînțeles, pe a cere ajutorul dacă putem și avem această variantă. Orice ajutor, oricât de mic, poate face minuni.
Dar și să ne iertăm și să fim blânde cu noi atunci când ajungem să mâncăm mai mult.
Echilibrul mamei: între ideal și realitate
Se spune că „o mamă echilibrată crește un copil echilibrat”. Dar cum își poate găsi o mamă echilibrul, când uneori abia are timp să bea o cafea caldă?
Cred că echilibrul, cel puțin în primii ani de viață ai copilului, este un deziderat frumos, dar greu de atins. Aș spune că mai degrabă starea de prezență ne poate ajuta să creștem copilul în mod sănătos, iar pe aceasta o dobândim având grijă de noi atât cât putem. Și asta poate să însemne uneori 10 minute pe zi în care reușim să ne bem acea cafea în liniște. Atunci când copilul doarme sau atunci când soțul poate să stea cu el. Sau o bunică. Sau o bonă. Absolut orice ajutor pentru mamă va face diferența pentru acel copil. Pentru că aceasta este realitatea: atunci când susținem mamele, creștem de fapt generații sănătoase de copii.
Dar revenind la întrebare, studiile spun că echilibrul, respectiv identitatea de sine, ne-o recuperăm după aproximativ 5 ani de viață ai copilului. Știu, nu sună deloc optimist, dar asta nu înseamnă că până atunci suntem pierdute ca femei. Suntem doar în construcție, creștere, reașezare. Dar e nevoie să ne amintim că pentru ca ai noștri copii să fie bine, e important să știm noi cât de mare ne este paharul. Și să nu așteptăm să se umple. Iar dacă simțim că e aproape să se, atunci să cerem ajutor fără amânare.
Ce practici sau rutine te ajută pe tine să îți menții sănătatea emoțională în această perioadă intensă?
Ca rutine care depind de mine aș spune că cel mai mult mă ajută plimbările. Și sigur, somnul. Eu sunt acea mamă care lasă casa așa cum e și merge să doarmă cu copilul. Sau dacă nu dorm, pur și simplu stau în acel timp și mă odihnesc. Rareori fac altceva când copilul doarme. Asta cred că m-a ajutat cel mai mult.
Apoi, ca rutine care îi implică și pe ceilalți, soțul meu mă ajută foarte mult, discuțiile cu prietenele mele în care am găsit extrem de multe resurse, terapia mea personală și inclusiv asta, să răspund la acest interviu. Faptul că am rămas activă pe zona de evenimente, adică nu am refuzat să fiu speaker acolo unde am fost invitată și unde am putut să merg cu toată familia, m-a ajutat enorm, pentru că am mai făcut și altceva. M-am mai reconectat cu cine știu că eram eu înainte de a fi mamă. E o chestiune de identitate, care suferă mult atunci când devenim mame și orice reîntoarcere la cunoscut, la baza din interior, ajută enorm.
Sfaturi pentru mamele care simt că se pierd pe drum
Care crezi că este cea mai mare greșeală pe care o fac mamele când vine vorba de propriul lor bine?
Nu știu dacă e o greșeală, dar cu siguranță este o împovărare mare, mare. Cred că este dorința de a fi perfecte, de a face totul cât mai bine, cât mai fără cusur, cât mai altfel decât părinții noștri. Din păcate, în toată povestea asta nu se pierde doar binele mamei, se pierde și binele copilului, pentru atunci când suntem prea mult conectați la “cum ar trebui să fie ceva”, ne deconectăm de la nevoile reale ale copilului.
Ar ajuta tare mult să se vorbească mai despre conceptul “mamei suficient de bune”, adică mama care nu va putea fi acolo 100% pe nevoile copilului (o realitate, de altfel), dar care e dispusă să vină și să repare, să povestească cu copilul, să spună “îmi pare rău” atunci când i-a greșit etc.
Cum să fim mai blânde cu noi înșine
Cum putem învăța să ne oferim mai multă compasiune și să nu ne mai judecăm atât de aspru?
Aș spune că aici e un demers atât individual, cât și la nivel de societate.
Dacă ne referim la cel individual, atunci e necesar să fim conștienți că o persoană care nu a stat cu propriile răni și dureri, atunci e mai greu să poată sta cu ale altuia dintr-un loc sănătos, prezent, așezat. Deci pentru a putea oferi compasiune celui de lângă noi, e necesar să ne-o oferim nouă mai întâi. În cultura noastră, ducem multe dureri și cu cât ele devin mai împovărătoare, cu atât oamenii tind să judece mai mult și să nu aibă răbdare cu ceilalți.
Dacă vorbim de societatea noastră, cu cât avem mai multă creștere emoțională, adică indivizi care aleg să lucreze la ei, cu atât putem oferi un cadru mai uman și cu mai multă compasiune pentru cei din jurul nostru.
Un singur sfat. Și poate fi salvator.
Dacă ai putea da un singur sfat mamelor care simt că s-au pierdut pe drum, care ar fi acela?
Prima mea recomandare ar fi să ceară ajutor de specialitate dacă simt că s-au pierdut pe drum.
Da, e necesară o organizare la nivel de program al familiei pentru ca mama să participe la sesiuni de psihoterapie. Da, implică niște costuri financiare. Da, nu e ușor de multe ori. Dar, ceea ce rezultă este o mamă sănătoasă emoțional, iar noi știm că atunci când o femeie se simte bine în pielea ei, altfel arată viața din jurul ei, relațiile și mai ales, relația cu proprii copii.
Discover more from offliner
Subscribe to get the latest posts sent to your email.
