Autoare de literatură pentru copii și jurnalist, Alina Lavinia Grigoraș ne invită într-un univers fantastic, unde iarna devine personaj și fiecare anotimp ascunde o lecție de viață. În interviul pentru Offliner, Alina vorbește despre alegorie, curajul de a scrie pentru preadolescenți și despre cum îți poți păstra cititorii mici într-o lume plină de sensuri mari.

Cum a apărut ideea unei lumi în care anotimpurile prind viață

Cum a apărut ideea acestei lumi în care anotimpurile prind viață? Îți amintești momentul când ai simțit că vrei să scrii Anria?

A fost imediat după ce am publicat prima mea carte, o carte de povești pentru copii mai mici (cam pentru grupa de vârstă 6-10 ani, deci cei de școală primară), Scufia cu Vise, în 2014. Simțeam nevoia unui alt palier, cumva o continuare a momentului inspirațional și creativ în care mă aflam, dar și dintr-un impuls educativ, voiam să spun o poveste și pentru o grupă de vârstă mai mare (10-14 ani), a cărui acțiune urma să fie nu atât mai complicată, ci mai plină de dedesubturi și pilde pentru copiii pre-adolescenți, care sunt într-o etapă mai intensă de absorbție și de auto-descoperire. Și ce era mai la îndemână decât trecerea ciclică a vieții însăși, prin parcursul anotimpurilor? Atunci mi-a venit ideea să transpun această ciclicitate – cu componentele ei naturale, fizice – în basm, în fantezie și să obțin o alternanță real/ireal inedită.

Anria – un basm cu valențe profunde despre lumea reală

Cartea ta e un basm, dar e și mult mai mult de atât. Când ai început să construiești această poveste, te-ai gândit la ea ca la o alegorie pentru lumea reală?

Da, asta a fost intenția, de aceea cititorii vor descoperi în paginile cărții o lume ireală, dar presărată permanent cu elemente din realitatea înconjurătoare și invers, multe dintre lucrurile abstracte ale vieții cotidiene se regăsesc ascunse în forme metaforice, profunde. Cumva, deși apropiată unui stil literar mai tradițional, am fost conștientă de trecerea galopantă a tehnologiei peste nevoile comunicaționale și receptoare ale copiilor actuali, în sensul că nu mai rezonează așa mult cu basmele tradiționale, cu stilul și vocabularul lor, și atunci ei trebuie menținuți în lectură prin ancore ale vieții lor de astăzi, cu elemente specifice din actualitate. Dar cred că, indiferent în ce transformare tehnologică ne vom afla mâine, peste cinci sau zece ani, cuvântul și înțelesurile lui, MESAJUL și POVESTEA vor rămâne unice modalități de exprimare a sentimentelor și a opiniilor. Și ce manieră mai bună de exprima acest lucru decât prin alegorie, un transfer din planul abstract al înțelesurilor, într-un plan de figurativ. Astfel, Iarna a devenit Anria, un anotimp în sens literal dar care are multiple valențe simbolice, care, dincolo de cadranul obișnuit are o multitudine de sensuri profunde, metaforice.

Districtele din Anria – fețele nevăzute ale iernii

Fiecare district din Anria pare să ascundă o fațetă diferită a iernii. A fost greu să le dai personalitate și viață? Care dintre districte îți e cel mai drag?

Personajele principale, Aligri, o fetiță de 10 ani și motanul ei, Boticelli, pătrund în Ținutul ăsta nemaiîntânit, Anria, și sunt nevoiți să îi străbată districtele (ce districte, câte, și de ce, invit cititorii să descopere, nu vreau să dau prea multe spoilere), pentru a ieși dintr-o încurcătură.
Și, da e potrivită comparația districtelor cu niște fațete, pentru că, străbătând fiecare din aceste spații, etape, care nu sunt doar terestre ci și societale, emoționale, personajele cunosc și dedesubturile unor lucruri fizice, palpabile, dedesubturi nu tot timpul plăcute, șocante chiar pe alocuri, și odată cu ele eroii se transformă și ei, învață, se dezvață, se schimbă, își depășesc temerile, evoluează într-un cuvânt, și pentru a evolua trebuie să cunoști toate fețele problemei, să încerci mai multe drumuri și variante, să înțelegi ce e în spatele unui lucru și să îți pui mintea la contribuție pentru asta.
Nu mi-a fost foarte greu să le concep, pentru că au apărut „din una în alta” cum se spune, ideile s-au înlănțuit natural pe măsură ce cream circumstanțele, acțiunea, noile personaje, cuvintele și magia din spatele lor se rostogoleau organic, se ajutau între ele și poate de aceea am înaintat cu ușurință. Nu ascund însă că au mai fost și poticneli, sunt firești în actul creator, cu atât mai mult cu cât este vorba despre cărți pentru copii, care, este bineștiut, par simplu de scris dar nu e chiar așa. Trebuie să ai în vedere permanent de-a lungul acțiunii un țel suprem, acela de a nu-ți pierde micii cititori ” pe drum”, și de a fi în același timp informativ, educativ, amuzant, misterios, nu prea sâcâitor, simplu, concis, pe limba lor, și multe altele. E anevoios, credeți-mă, dar și foarte provocator totodată.
Despre atașamentul față de un district sau altul, toate îmi sunt dragi, pentru că „specificațiile” fiecăruia și semnificațiile lor deopotrivă sunt trudite de mine așa, la muchie, cu unicul scop să ajungă cu bine la destinatari și să-i vrăjească, dar nu în sensul peiorativ, ci realmente să-i aspire în lumea aceasta inedită a Anriei într-un sens creativ și altruist și să devină părtași, în bine.
Dar chiar dacă iubesc districtele pe toate la fel, am totuși unul pe care îmi face plăcere să îl recitesc de fiecare dată, și anume Districtul Gerului, pentru că are o încărcătură aparte, găsește personajele, cel puțin pe eroină, Aligri, într-un avânt și o putere de a continua nemaipomenite, deși e într-o stare sufletească dureroasă (în urma unei răpiri, din nou nu spun despre ce e vorba, las cititorii să descopere). Și ea găsește puterea să se ridice din această suferință, și nu doar să continue drumul printr-un ținut așa teribil cum e cel al gerului, ci și să ajute pe alții. E un district în care își testează niște virtuți precum bunătatea, generozitatea, toleranța, și în ultimă instanță iubirea și altruismul, care sunt problematice și pentru adulți, darămite pentru un copil de 10 ani. Aici, în acest District al Gerului, Aligri devine cu adevărat un arhetip, pentru că oricine și oricând se poate regăsi în pielea ei, și este supus unor altfel de teste în viață, la fiecare pas de fapt al existenței fiecăruia.

Binele și răul, o luptă cu multe nuanțe

Lupta dintre bine și rău e un fir clasic, dar în Anria are nuanțe și adâncimi. Ce voiai să spui, dincolo de poveste?

Clar, e greu să ieși din tiparul antitezei maniheiste a basmului, pentru că, mai presus de orice, este o eternă lecție bună de viață pentru copii, dar și pentru adulți deopotrivă. Însă ce poți aduce nou într-o poveste este să înnobilezi această luptă dintre bine și rău, să o îmbogățești cu noi sensuri, să o faci mai profundă, ca să poată câștiga testul ineditului la final. Nu vreau să îi influențez pe cititori ce și cum să înțeleagă din această bătălie, din nou, îi las pe ei să descopere. Dincolo de poveste poate fi de fapt propria experiență personală, un deja-vu al cititorilor, trecut, prezent și viitor și, mai presus de orice, în spate se află senzația că binele și răul cel mai adesea se întrepătrund, se dedublează, că fiecare purtăm în noi o iarnă sau mai multe, și că tot în noi găsim uneltele și puterea de a o depăși.

Ce urmează: Primavera, Verania și Tomnera – câte un anotimp, o lume întreagă

Seria promite să ne poarte prin toate anotimpurile. La ce să ne așteptăm în continuare? Se schimbă lumea odată cu anotimpul?

Da, „Aligri și Cele Patru Anotimpuri” este o tetralogie, un roman în patru volume, corespondente fiecăruie anotimp: Anria corespunde iernii, Primavera – primăverii, Verania – verii și Tomnera – toamnei. Și, da, fiecare anotimp vine cu o lume aparte, specifică, cel puțin cu elemente și personaje noi, deși tiparul epic și structura rămân standard în fiecare volum, e aceeasi călătorie de ieșire din ținut cu teste, provocări de depășit, și care devine o nouă călătorie inițiatică în sine. Dar, prin excelență, cum vremea se schimbă în fiecare anotimp, așa și lumea din avatarul de basm al sezonului se schimbă, are codurile ei specifice, ciudățeniile ei, alegoria ei. Se schimbă și cromatica și acustica, în Primavera va predomina verdele, culorile calde de primăvară și sunetele melodioase, însă va fi și elementul-surpriză de genul ”lucrurile nu sunt ce par a fi”, în Verania va fi ”foc și pară” de la arșiță, predomină galbenul, auriul, va fi mult dramatism, o luptă pe viață și pe moarte ca traversarea însetată a unui deșert, iar Tomnera vine cu o bogăție de roade, o explozie de culori roșii, oranj și arămii, dar cu la fel de multe elemente dramatice, așa specific fiecărui final de timp însorit și care prevestește iminența furtunii.

În plus, nu doar natura și decorurile devin altele, ci și personajele principale, cel puțin Aligri, ea evoluează de la un volum la altul, și la propriu, deoarece crește în înălțime, îi mai cresc niște centimetri de păr, dar și la figurat, crește în spirit, emoțional și spiritual. Devine mai bună, mai înțeleaptă, mai puternică.

Dacă ai putea lăsa cititorilor tăi un singur gând după ce închid ultima pagină din Anria, care ar fi?
Să își amintească motto-ul de la începutul romanului, și anume că „La capătul iernii stă o inimă dezghețată” și să reflecteze asupra lui. Mențiunea dezghețului chiar la începutul Anriei e de fapt și un preambul pentru următorul volum, Primavera, unde Districtul Dezghețului va constitui un pivot consistent în acțiune.

Într-o lume atât de grăbită și digitalizată, cum îți găsești tu liniștea? Ai ritualuri care te aduc aproape de tine însăți?
Păi în primul rând prin scris. Mă simt în elementul meu în spatele cuvintelor, mă exprim cel mai bine în scris, e o deconectare și în același timp o provocare personală.
Dar într-adevăr e greu printre atâtea misiuni zilnice (serviciu, deadline-uri, casă, familie) să profit la maxim de astfel de momente, culmea, deși lucrez în presă și m-am angajat să duc la bun sfârșit tetralogia Aligri. Adică mi-aș dori să am mult mai mult timp exclusiv pentru a scrie nu doar cărți, dar și alte texte mai introspective și analitice, altele decât știrile zilei.

Și, revenind la întrebare, frânturi de liniște le mai regăsesc și în mici ritualuri cotidiene, cum ar fi savurarea cafelei de dimineață, plimbările, o piesă muzicală preferată, bucuria florilor de sezon.
La nivel mai macro, aștept cu nerăbdare vacanțele, iubesc marea enorm, dar îmi place și să explorez locuri boeme, străduțe înguste, așezări cocoțate și orice clădire care are personalitate și spune o poveste.

În orice caz, toate ritualurile prin care mă remontez au un numitor comun: sunt deconectate de la digital, sunt offline și asta cred că este vital, să ne mai întoarcem spre noi înșine și organic, nu doar prin ecranul telefonului și selfie-uri.

Ce valori personale ți-ai dorit să împletești în povestea Anriei? Și cât de prezentă e autenticitatea în felul în care îți trăiești viața?

Cred că toate valorile mele personale sunt transpuse în Anria într-un fel sau altul, și cred că e normal acest lucru din partea autorului într-un demers creativ cum este o carte.
În fond, autorii în genere scriu ce sunt, indiferent dacă se regăsesc și ei în vreun personaj sau nu. Cu atât mai mult în cărțile pentru copii, unde încerci să cultivi niște valori umane importante cu scop pedagogic, trebuie să fii fidel ca autor zicalei „practice what you preach”, că altfel riști să nu fii credibil.

Dacă ar fi totuși să menționez niște valori personale vitale pentru mine împletite și în povestea Anriei ar fi tenacitatea și optimismul, în ideea că indiferent ce piedici întâlnești în cale nu trebuie să te lași doborât, te ridici și mergi mai departe, dar și o altă importantă – și pe cale de dispariție în aceste vremuri – și anume capacitatea de a nu fenta, de a te menține drept în fața compromisului, de a rămâne de partea bună a baricadei la finalul zilei.

Și din toate acestea derivă autenticitatea propriei existențe. Nu știu dacă putem fi autentici la fiecare pas în viață, societatea ne impinge destul de des să mai purtăm și diverse măști, dar eu cel puțin încerc cât de mult pot să fiu veritabilă și în simț și în fapte.