Diana Lenard este psiholog, terapeut și mamă. În acest interviu cald și profund, vorbim despre ce înseamnă cu adevărat prezența unei mame, despre impactul absenței emoționale și despre cum ar putea arăta o generație care vindecă — cu iubire, curaj și sinceritate.
Interviu cu Diana Lenard, psiholog și mamă: „O generație care vindecă începe cu iubirea noastră de sine”
Offliner: Diana, ești terapeut, dar și mamă. Cum a schimbat maternitatea modul în care privești viața și cum ar arăta, din perspectiva ta, o „generație care vindecă”?
Diana Lenard – Psiholog Clinician: Înainte să devin mamă eram sigură că voi rămâne aceeași persoană, că voi ști exact ce am de făcut, că voi fi mereu în echilibru și în control.
În momentul în care am născut, au venit spre mine „pachete” de lucruri necunoscute, de frustrări, de frici, de traume vechi, de momente de lipsă de control a tot ce mă înconjoară. Pot spune că m-am simțit ca într-un carusel plin cu tot felul de emoții.
Am descoperit că nu totul trebuie să fie perfect, nu toate trebuie să fie în ordine, că este absolut în regulă să nu te simți bine în pielea ta zi de zi, că e ok să fie totul vraiște și că important e să fie copilul tău bine.
Maternitatea m-a învățat să fiu și mai maleabilă, mai adaptabilă, să mă iubesc mai mult, să mă respect mai mult, să spun „nu” ferm atunci când simt asta, să pun limite sănătoase pentru mine și familia mea.
Prin interacțiunea cu fetița mea am învățat să mă bucur de fiecare moment, să fiu ancorată în prezent, să râd și să mă amuz mai mult și să iau viața așa cum vine.
O generație care vindecă, în perspectiva mea, ar începe cu iubirea noastră de sine. Copiii fac ceea ce văd, nu ceea ce le spunem. Cel puțin până la vârsta de 7 ani absorb tot ce văd, aud și simt în jurul lor.
Așa că o generație care vindecă rănile trecutului nostru începe prin a le oferi iubire cât mai multă, respect, prin a le oferi spațiul necesar să exploreze, să le dăm șansa să își arate nevoile, personalitatea și dorințele, chiar dacă sunt mai mici.
Să învățăm să le cerem iertare atunci când greșim față de ei, să le arătăm că și noi suntem oameni și avem emoții, frici, frustrări. Nu suntem perfecți.
Să îi ghidăm spre vocația lor încă de când observăm anumite înclinații spre anumite domenii, să îi ascultăm cu adevărat și cu inima deschisă.
Cât de importantă este conexiunea cu mama în primii ani de viață? Și ce se întâmplă în sufletul copilului când această conexiune e slăbită sau absentă?
Mama este prima interacțiune pe care o simte bebelușul și asta încă din burtică, unde este primul lui univers.
De aceea este foarte important ca mama să fie liniștită, iubită și să se simtă în siguranță pe toată perioada sarcinii. Bebe simte și aude tot.
Conexiunea cu mama se creează instant în sarcină, însă adevărata relație se construiește după naștere, în timp, cu multă iubire, prezență, atenție și răbdare.
Sunt foarte multe studii care arată că lipsa conexiunii cu mama la nou-născuți și nu numai duce la crearea de traume de abandon pe viață, la sentimente de inadecvare, la lipsa încrederii în sine și chiar și la lipsa succesului pe plan profesional mai târziu.
Conexiunea, mai ales fizică — proximitatea, atingerile, îmbrățișările, mângâierile bebelușului — sunt foarte importante pentru dezvoltarea armonioasă a acestuia.
Nu pot sublinia îndeajuns cât de importantă este iubirea sănătoasă a mamei și mai ales cât de important e ca mama să fie sprijinită de către partener și/sau de către ceilalți membri ai familiei extinse din toate punctele de vedere.
Există această idee că „mamele își dau viața pentru copil” — dar dincolo de sacrificiu, ce înseamnă, concret, prezența reală a mamei?
Îți mulțumesc pentru această întrebare.
Cred că am auzit cu toții foarte des această exprimare — poate de la părinții noștri, poate de la prietenii noștri.
Atunci când decizi să aduci pe lume un copil, consider că o faci cu bună știință și dorință, exceptând anumite cazuri.
Dar să ne referim la relațiile sănătoase în care această decizie se ia de comun acord și în termeni sănătoși. Așadar, nu poate fi vorba de un sacrificiu.
Poate fi vorba de iubire nemărginită, de grijă intențională, de atenție, de prezență, de a-i oferi tot ce are nevoie pentru o dezvoltare armonioasă.
A fi cu adevărat prezentă ca mamă în viața copilului, în perspectiva mea, înseamnă a-l ajuta cu toate pârghiile pe care le deții să devină un om independent, puternic, să se descurce în orice situație, să îl înveți să spună „Nu”, să pună limite, să iubească, să respecte, să aibă o conduită frumoasă în societate (da, trebuie și asta, trăim între oameni și avem nevoie de conexiune sănătoasă).
De asemenea, foarte important e că prin prisma relației pe care o are mama cu partenerul, acel viitor om matur învață prin modelare — adică prin observarea relației dintre cei doi părinți — cum să relaționeze pe viitor.
Așa că este o responsabilitate enormă în ceea ce privește felul în care noi ne purtăm zi de zi, felul în care ne respectăm sau nu, felul în care vorbim cu oamenii, etc.
Cum influențează absența emoțională a părinților (chiar dacă sunt fizic acolo) viitorul emoțional al copilului?
Am întâlnit în experiența mea în cabinet familii care se declarau fericite și împlinite, însă atunci când vorbeam cu copiii acestora, adeseori se plângeau de lipsa timpului de calitate petrecut împreună, că nu se simt înțeleși sau acceptați.
Nu este suficient să fii în casă pentru un copil.
Relația înseamnă conexiune reală. Să fii prezent când te joci cu el, să interacționezi autentic, să te intereseze cu adevărat prin ce trece la școală, spre exemplu, și să înveți să asculți ce îți spune.
Adesea noi avem tendința să punem întrebări și să așteptăm răspunsuri pe placul nostru, prin filtrul nostru.
Adevărata ascultare activă este atunci când chiar auzi și înțelegi ce îți transmite copilul tău.
Cred că traumele transgeneraționale așa s-au creat.
Prin faptul că părinții, bunicii, străbunicii noștri își puneau anumite filtre sau „ochelari” prin care erau văzuți copiii.
„Trebuie să fii așa și așa, că altfel nu te mai iubesc”, „De ce ești rău?”, „De ce nu ai luat și tu nota 10 ca X?”, „Fii cuminte, că altfel nu mai ieși afară”, „De ce nu îți place matematica? Eu eram olimpic.”
Toate aceste afirmații spuse de către părinții noștri — pe care îi iubim nespus — nu fac altceva decât să lase răni foarte adânci și să transforme acel viitor adult într-unul supus, dependent emoțional, nesigur, neiubit, inadecvat, poate chiar abuziv.
Despre trauma transgenerațională
Ce înseamnă trauma transgenerațională, explicat pe înțelesul tuturor? Cum ajungem să ducem în noi durerea părinților sau chiar a bunicilor?
Ce este o traumă? Este un eveniment în viața unui copil sau adult pe care nu îl putem procesa, nu îl putem „digera”, și așa îl sedimentăm în mintea și sufletul nostru în categoria „durere”. O durere pe care nu o putem înțelege, nu îi găsim explicații logice și nu reușim să o integrăm.
Trauma transgenerațională se transmite exact din această cauză: pentru că nimeni nu a explicat vreodată copilului – și, ulterior, adultului – de ce un anumit eveniment a fost așa.
Spre exemplu, abuzul fizic în familie. Un copil care trăiește într-o familie cu violență fizică și emoțională va considera că este totul din vina lui. Nu are filtrele necesare pentru a percepe că nu are legătură cu el însuși, ci că adulții din jur nu dețin suficiente informații pentru a relaționa sănătos.
Dacă părinții nu își îndreaptă atenția către copil pentru a-i explica de ce se întâmplă acele certuri sau violențe, cu siguranță acesta va pleca din acea familie cu traume majore, pe care le va duce mai departe în propria lui familie. Și tot așa, până când cineva din lanțul transgenerațional rupe acest tipar.
Pentru a întrerupe aceste traume, e nevoie de multă conștientizare, cunoștințe, terapie, iubire de sine, acceptare și răbdare cu sine însuși.
Care sunt cele mai frecvente tipare emoționale sau comportamente „moștenite” pe care le vezi la adulții din generația noastră?
Văd foarte des, în cabinet și nu numai, adulți care se confruntă cu rușinea. Rușinea de a nu fi sau de a nu avea. Iar asta vine din trecut.
De acolo pornesc foarte multe în societatea românească: nevoia de comparație, dorința de a avea ce au alții, fie material, fie fizic. Să arătăm ca X sau Y, să avem mașina X – și așa mai departe.
Faptul că își petrec atât de mult timp în social media nu face decât să înrăutățească acest aspect. Acolo e o pepinieră de comparații, de modele false și de aspirații inadecvate. Însă un tânăr nu reușește să vadă că sunt false. Le ia de bune și tânjește să le dețină.
De aceea e esențială relația de acasă, cu părinții. Să îi implicăm în acțiuni comune, zi de zi, să petrecem timp de calitate, să fim o echipă și să le construim valori sănătoase. Să fim un model pentru ei – mai puternic decât modelele pe care le văd în online. Cred că asta e șansa noastră la viitori adulți sănătoși, din toate punctele de vedere.
Cum putem opri acest lanț de suferință? Ce pot face părinții de azi pentru a nu transmite mai departe aceleași răni?
Să fie în permanență conectați și să comunice deschis cu copiii lor.
Să se informeze și să știe exact în ce medii se învârt. Să le cunoască anturajul și să le respecte limitele.
Să îi asculte cu adevărat și să le înțeleagă nevoile. Atunci când te pui în papucii celuilalt, totul devine foarte simplu. Dacă privim prin ochii lor și nu prin ce am vrea noi să vadă prin ochii noștri, relația va fi curată și sănătoasă.
Ei sunt indivizi unici, separați de noi. Misiunea noastră este să îi ghidăm, să le dăm valori frumoase, să îi învățăm să fie puternici și funcționali în societatea de azi.
Ei nu sunt extensiile viselor noastre. Dacă reușim să înțelegem acest lucru, vom avea o generație viitoare puternică și echilibrată.
Ce se întâmplă în creierul unui copil expus la ecrane în primii ani de viață? Și de ce e atât de grav?
Primul lucru pe care l-am învățat la facultate a fost că expunerea la ecrane sau la orice tip de lumină albastră duce la tot felul de disfuncții – și chiar poate fi asociată cu autismul.
Copiii până la 3 ani nu reușesc să filtreze mai mult de un stimul. De exemplu, un stimul auditiv. Dacă punem un copil în fața unui ecran, care oferă cel puțin doi stimuli – auditiv și vizual –, creierul lui nu face față și intră în stare de alertă.
De aceea copiii expuși la TV, telefoane sau tablete sunt agitați, plâng și nu reușesc să se autoregleze.
Recomand tuturor părinților să evite complet și cât mai mult timp expunerea copiilor la orice tip de ecran.
Sunt mulți părinți care se simt vinovați că au recurs la ecrane ca ajutor. Ce le-ai spune?
Le-aș spune că îi înțeleg și că știu cum e să nu mai găsești resurse pentru a-i calma sau coopera cu ei.
În același timp, le-aș reaminti că noi suntem adulți și trebuie în mod constant să fim conștienți că ei învață de la noi, nu invers. Suntem responsabili de sănătatea lor, iar o soluție temporară poate fi una nocivă pe termen lung.
Le-aș mai spune să se ierte, să se accepte și să facă, poate chiar de azi, un pas spre a corecta acest mod de „ajutor”, având în minte și în suflet gândul că un rău mai mic ales acum este un rău mai mare pe viitor.
Există o „limită sănătoasă” în ceea ce privește tehnologia? Cum putem educa un copil pentru viața reală într-o lume complet digitalizată?
Da, categoric există limite sănătoase.
Sunt conștientă că în sistemul școlar deja există tehnologii auxiliare – tablete, televizoare, calculatoare – și că vor fi inevitabil expuși ecranelor.
Însă dacă noi acasă, ca părinți, dăm exemple bune și anume nu stam cu telefoanele la masă atunci când mâncăm, nu ținem telefoanele în mana când mergem în parc cu ei și ne jucăm, nu petrecem seri în șir la TV și asa mai departe, atunci cu siguranță ca ei vor știi ca aceste extensii sunt doar pentru a ne îmbunătăți viata nu pentru a o controla sau pentru a crea bariere intre oameni.
Cred ca din familie pleacă absolut totul și consider ca acolo se formează cu adevărat viitorul adult. Dacă în primii 7 ani primește valori și modele sănătoase în școală va fi foarte ușor de gestionat tot ce vine la pachet, inclusiv partea tehnologica.
Cum putem crește copii care să nu aibă nevoie de terapie? Este realist acest ideal sau e mai degrabă o fantezie?
În momentul de față, cu toate bagajele pe care le cărăm în spate – generația noastră și poate și cea a copiilor noștri –, cred că e un ideal de neatins.
Însă dacă noi reușim să conștientizăm, să lucrăm la noi înșine, să construim și să fim atenți la cum ne comportăm cu noi și cu ei, sunt șanse ca acest ideal să devină realitate într-un viitor mai îndepărtat.
Cheia este la noi, părinții. În microuniversul numit familie. Terapia poate fi evitată atunci când nivelul de conștientizare este suficient de înalt încât să putem gestiona și procesa ce vine spre noi, filtrând totul prin repere sănătoase.
Deci da, se poate. Cu răbdare și iubire de sine și de semeni.
Ce înseamnă, pentru tine, „parenting conștient”? Și care sunt primii pași spre el pentru cineva care vine dintr-un trecut plin de lipsuri sau abuzuri?
Mulțumesc pentru întrebare. Și eu provin dintr-o familie cu lipsuri și abuzuri de toate felurile, așa că pot spune că a fost o călătorie lungă până aici…
Pana la a fi conștientă de reacțiile mele, de comportamentele mele. Deseori ma surprindeam ca fac exact ce mi-am promis ca nu voi face. Faptul ca “ma surprindeam “ însă este foarte bine. Faptul ca “te vezi”.
Când e vorba de o trauma prezenta corpul și mintea reacționează pe pilot automat și atunci e nevoie de multa prezență și observare a sinelui.
Secretul este în acțiune, nu reacțiunea.
Este acel moment în care pui pauză, imediat ce simți că urmează o reacție nesănătoasă. Respiri conștient, te centrezi și alegi să acționezi echilibrat — exact așa cum poate tu, ca și copil, nu ai avut parte.
Pentru mine, parentingul conștient înseamnă multă iubire. Multă acceptare. Și o răbdare profundă cu mine însămi și cu cei din jur.
Înseamnă iertare — atât pentru mine, cât și pentru familia din care provin. Înseamnă să fiu îngăduitoare și să fiu conștientă că acțiunile mele sunt fundația sufletului, minții și spiritul copilului meu.
Parentingul conștient înseamnă să fii prezent în tot ce faci: cu bune și cu mai puțin bune. Să te observi și să observi, să te iubești și să iubești, să te respecți și să respecți. Să construiești o conexiune reală, funcțională, cu copilul tău. Să-l vezi așa cum este — nu așa cum ai vrea să fie.
Ce rol are vulnerabilitatea părinților în relația cu copilul? E ok să vadă că suntem uneori triști, obosiți sau nesiguri?
Cât mă bucur că ai deschis acest subiect!
Este extrem de important sa fim văzuți ca oameni cu tot felul de vulnerabilitati.
Pentru copii contează enorm sa ne vadă ca avem și noi frustrări, frici, neajunsuri, etc. Nu în mod excesiv evident însă în mod echilibrat, uman.
Consider ca idealizarea părinților, punerea lor pe piedestal nu aduce cu sine emoții curate, benefice. Îl face pe acel copil sa se simtă mic, neputincios ca și cum niciodată nu ar ajunge la “degetul mic” al părintelui. Nu ar putea niciodată sa îl depășească pentru ca el părintele este sus si tare iar el mic și slab.
Ce este foarte important de reținut e ca noi suntem responsabili sa le traducem aceste temeri, frici. Le expunem dar le și explicam și poate chiar le arătăm cum facem sa le gestionam. Le explicam prin ce trecem, ce simțim dar și ce soluții am găsit pentru pe la procesa și integra.
Dacă ai putea trimite un singur mesaj scris părinților din România, pe un bilețel care să le apară pe frigider mâine dimineață, ce ar spune acel mesaj?
„Fii ceea ce vrei ca eu (copilul tău) să fiu când voi fi mare.”
Și, în final, dacă ai vorbi cu copilul tău interior, ce i-ai spune legat de felul în care alegi să fii mamă sau terapeut astăzi?
I-aș spune: Îți mulțumesc pentru toate experiențele din trecut. Îți mulțumesc pentru puterea și curajul de a digera toate cele trăite și i-as spune ca prin felul în care eu îmi cresc copilul ii transfer iubirea, conștientizarea, vindecarea și siguranța de care avea atât de multa nevoie.
Cred cu tărie ca noi ca părinți, ca oameni, suntem canale de vindecare pentru noi înșine dar și pentru generațiile viitoare, cred ca dacă suntem îndrumați sănătos putem duce umanitatea acolo unde ii este locul : în iubire și divin.
Îți mulțumesc mult pentru aceste întrebări.
M-au făcut să îmi reamintesc încă o data de ce am ales vocația de terapeut și de ce nu voi renunța niciodată să cred și să sper că putem fii cu toții cea mai buna versiune a noastră, să fim echilibrați și în conștiința înaltă.
Urmărește-o pe Diana Lenard
Dacă acest interviu ți-a adus claritate, inspirație sau ți-a oferit un moment de liniște, îți recomandăm să o urmărești pe Diana și în online. Vei descoperi resurse valoroase despre parenting conștient, vindecare emoțională și relația autentică cu tine și cu copilul tău.
- Instagram: @diana_timea_lenard – reflecții personale, conținut terapeutic și povești din rolul de mamă conștientă
- Facebook: Diana Lenard – postări sensibile și profunde despre procesul de vindecare și echilibru interior
- TikTok: @psiholog_diana_lenard – videoclipuri sincere, scurte și pline de sens despre emoții, relații și parenting
- Website: www.dianalenard.ro
Spune-mi dacă vrei și o variantă scurtă pentru social media sau o formulare mai poetică.
Discover more from offliner
Subscribe to get the latest posts sent to your email.
